I.act. collat. form, v. mino) [minae], to jut forth, project.
I. Lit. (only poet.): “geminique minantur In caelum scopuli,” Verg. A. 1, 162: “saxa minantia caelo,” Sil. 4, 2.—
II. Transf., to threaten, menace one with any thing; constr. alicui, alicui aliquid, with abl., with acc. and inf., or with ne.
A. In gen. (class.).
(α).
Alicui, Cic. Verr. 2, 4, 66, § 149. —
(δ).
With acc. and inf.: “ab hac minatus sese abire,” Plaut. As. 3, 3, 14: “dolor se patientiam debilitaturum minatur,” Cic. Tusc. 5, 27, 75.—(ε) With ne: “minor interminorque, nequis, etc.,” Plaut. Capt. 4, 2, 11 Fleck. —
2. Of inanim. things: “cum domus mea ardore suo deflagrationem Urbi minabatur,” Cic. Planc. 40, 95: “plaustra populo minantur,” Juv. 3, 256: “illa (ornus) usque minatur, et tremefacta comam concusso vertice nutat,” i. e. threatens to fall, gives signs of falling, Verg. A. 2, 628: “nil color caeli minatur, Juv 14, 294: quodcumque minabitur arcus,” Hor. A. P. 350.—
B. In partic., like the Gr. ἀπειλεῖν, to promise boastfully (poet.): “atqui vultus erat multa et praeclara minantis,” Hor. S. 2, 3, 9: “qui magna cum minaris, extricas nihil,” Phaedr. 4, 21, 4.—Hence, mĭnanter , adv., threateningly, with threats, = minaciter: “multa minanter agat,” Ov. A. A. 3, 582.