I.v. n., to lie before or over against a thing (mostly post-Aug.; not in Cic. or Cæs.): Acherontem nunc obibo, ubi mortis thesauri objacent, Enn. ap. Paul. ex Fest. s. v. ob, p. 201 Müll. (Trag. v. 278 Vahl.); cf.: objacuisse ante jacuisse, Paul. ex Fest. p. 205 ib.: “objacens sarcinarum cumulus,” Liv. 10, 36: “saxa objacentia pedibus,” id. 2, 65: “si qua objacent falcibus noxia colligi debent,” Col. 2, 17; Front. Aquaed. 93: “Graecia Ioniis fluctibus objacet,” Mel. 2, 3: “a meridie Aegyptus objacet,” Tac. H. 5, 6.
ob-jăcĕo , ŭi, 2,